Femeia nu are claritate asupra vietii si stabilitate, nu are o perspectiva si se simte haotica, pierduta si fara directie, atunci cand nu il are integrat pe Dzeu in fiinta ei, atunci cand s-a pierdut de el.
Religia ne-a prezentat un Dumnezeu de care ar trebui sa ne temem, si ne-am temut, multi ani. Dumnezeu, o autoritate nevazuta cu ochii fizici, tata insa, o autoritate fizica in viata fetitei. Fetita il percepe pe tatal fizic si pe Dumnezeu, una si aceeasi. Iar cand tatal o dezamageste in copilarie, are loc o ruptura puternica, aceea de Dumnezeu. Se indeparteaza de el, se pierde de el, fuge de el, creste, si mare parte din viata incearca sa caute aprobarea si iubirea Lui si a tatalui, dar nu stie cum, pentru ca se simte ranita, neiubita, abandonata de El. Si mare parte din viata, continua sa il caute in alti barbati, si sa ii demonstreze si sa isi demonstreze ca merita sa fie iubita de EL.
Dar aceste demonstratii o obosesc, si o indeparteaza si mai tare. Nu il gaseste, pentru ca ea a uitat ca el nu este in afara ei, asa cum i s-a spus, si cum a crezut mare parte din viata, ci este parte din ea. El este tot timpul cu ea, in inima ei, in celulele ei, asa cum Mama Divina este in ea, in pantecul ei. E ca si cum am spune ca iubirea este in afara noastra, cand de fapt ea este parte din noi, noi suntem creati din iubire, continem iubirea si ea ne contine pe noi. O cautam in afara doar din cauza uitarii, si incercam sa umplem goluri din exterior. Atunci cand incepem sa ne intoarcem privirea in inima, in pantece, in celulele noastre, in sangele nostru, incepem sa regasim iubirea in noi. Ne reamintim cine suntem, si acest proces necesita sa murim de cateva ori, ca sa renastem mai aproape de adevar, mai in adevar, mai usoare, mai usurate de straturi, si proiectii, si demonstratii, si asteptari de la exterior, mai usurate de frici, si un pic mai aproape de noi insine cele adevarate. Incepem sa il regasim pe Dzeu in noi.
Eu personal am trecut de multe ori printr-o moarte, pentru a renaste.Da, se simte dureros, da, mintea se zbate, dar dupa tot acest zbucium, ma simt mai aproape de mine si de Dzeu, cu el mai integrat in mine, iar masculinul, barbatul, barbatii din viata mea, imi arata dupa tot acest zbucium si mai clar, ca sunt mai aproape de el, cu inca un pic..
In urma cu fix un an, am auzit intr-un context familial, o afirmatie, din partea unei femei, care i-a cedat rolul de Dumnezeu al ei, barbatului ei. Asa am perceput eu acum un an. O revolta imensa s-a creat atunci in mine! Cum adica, ea, femeie puternica, ce poate fi independenta, cum sa ii cedezi barbatului acest privilegiu? Sa ii cedezi puterea ta? Mai ales unui barbat care, percepeam eu, nu o respecta. In acea relatie, am simtit intr-adevar o cedare a puterii femeii respective, pentru ca nu dorea sa isi asume multe din viata ei. Insa, ceea ce a rascolit in mine, este acea cautare launtrica a adevarului interior, izvorata dintr-o revolta, care te trece prin foc, pentru a-l intelege si a-l integra.
Si fix dupa un an, revin la aceeasi afirmatie, dar wow!... cum se simte acum in mine, si o afirm cu lacrimi in ochi, cu devotiune si cu recunostinta pentru barbatul din viata mea, pentru barbatii din viata mea, fata de Dumnezeu in barbatul din viata mea. Cand privesc cu cat am crescut intr-un an, se simte fantastic, pana la lacrimi! Insa, pana cand femeia nu isi asuma viata si vindecarea, transformarea, nu va gasi cai ocolitoare sau scurtaturi. Nu va putea sari etape.
Femeia are nevoie de verticalitatea masculinului, si cauta acest stalp de sustinere, care este energia masculina, Dumnezeu, tatal, in toti barbatii din viata ei. Ea il cauta de fapt pe Dumnezeu in ei toti. Isi cauta tatal de care simte ca s-a indepartat, s-a rupt, care simte ca a abandonat-o, sau a ranit-o, sau a mintit-o, si simte ca nu mai are incredere in el.
Ii cere lui sa-i demonstreze ca poate avea incredere, il acuza pe el de lipsa de transparenta, de faptul ca nu ii poate oferi sustinere, suport si incredere, cand de fapt, ea nu are incredere in ea si in ceea ce simte.
Ea nu-si da voie sa simta de frica de a nu fi ranita din nou. Ea nu-si da voie sa se abandoneze iubirii, de frica de a nu fi respinsa sau abandonata.
Ea nu-si da voie sa creada. Este lipsa ei de credinta, ceea ce ii arata barbatul din viata ei! Iar lipsa credintei ne indeparteaza si mai mult de adevar si de iubire. Iar Dumnezeu asta este: ADEVAR si IUBIRE. Ori adevarul si iubirea, se simt. Doar se simt. Femeie, doar da-ti voie sa simti, deschide-te catre adevarul sufletului tau! Atunci cand intervine mintea cu toate fricile ei, tu alege de fiecare data sa te abandonezi in adevar si iubire, si doar SIMTE!
Barbatul este oglinda femeii. Si invers. Dar la un barbat, vezi cat de conectata este la Dzeu si la iubire, la viata, la incredere in viata, in ghidare, cat de conectata cu apele ei interioare, cat de in curgere si in abandonul iubirii este o femeie!
intr-un barbat, vezi cat de devotata ii este lui Dzeu, femeia din viata lui. Aceasta devotiune este ceva despre care nu se poate scrie, ea se simte!
Pana cand nu ajungi sa simti devotiunea fata de Dumnezeu, pana cand nu il regasesti in tine, nu vei simti devotiunea fata de barbat, nu il vei vedea pe Dumnezeu in barbat, in barbatul tau, si nu vei accepta aceasta afirmatie. Pentru ca fetita ranita rebela se activeaza, scoate scuturile, isi pune armura, isi ia sabia, si se pregateste de lupta impotriva barbatului, dar si a femeii care afirma asa ceva.
De unde stiu? Pentru ca am fost mare parte din viata mea acolo, si mai sunt, si mai mor, si mai renasc, si mai integrez, si mai eliberez, si ma mai apropii inca putin de adevarul sufletului meu, de Dumnezeu, de tata, ma mai abandonez un pic mai mult iubirii si adevarului.
Toate sunt etape, parte din procesul vindecarii fetitei interioare ranite, care l-a pierdut pe tatal ei. La mine acest proces a durat vreo 2 ani intensi, si tot mai apare cate ceva. Femeia matura parcurge tot acest proces, integrand pas cu pas pe Dumnezeu, aducandu-l inapoi in existenta ei, in fiinta ei.
Astfel, am inceput sa vad in fiecare barbat din viata mea exprimari, expresii ale lui Dzeu, pentru a ma aduce inapoi la El. Dar, in functie de ce mai avem de vindecat, vedem acele parti din Dumnezeu pe care le respingem inca. Poate in tata il vezi inca pe acel Dumnezeu razbunator si dur, lipsit de empatie, care persecuta femeia, si o pedepseste, pentru ca asa te-a facut tatal tau in copilarie sa crezi. Si asta mai ai de vindecat acolo. Poate in partenerul tau, il vezi pe Dumnezeu care te dezamageste, si nu te sustine. Si asta mai ai de vindecat in tine, nu in barbatul tau! El iti arata ce mai ai tu de vindecat!
Sau poate il vezi in barbatul din viata ta pe Dumnezeu care te iubeste, te sustine, de care te simti protejata, sustinuta, alaturi de care te simti in siguranta, si iubita, si acceptata asa cum esti, pentru ca ai vindecat aceste parti din tine.
Atunci cand il vei regasi si integra pe Dumnezeu, cand te vei regasi cu El, iubirea ce o vei simti in celulele si in fiinta ta toata, nu se poate explica in cuvinte. Sustinerea, ghidarea, claritatea, credinta, smerenia, stalpul acela pe care tot cauti sa te sprijini in exterior, il vei afla in tine. Si atunci, barbatul din viata ta, tatal, partenerul, copilul, fratele, si orice forma lui dumnezeu in materie prin barbatul din fata ta, va fi iubire, sustinere, bucurie de viata, abandon in iubire, dintr-o credinta ce nu are legatura cu vreo religie, ci cu un adevar descoperit in interiorul tau, pas cu pas, prin moarte si renastere repetata...
Imi curg lacrimi cand scriu acest text, si imi dau voie sa ma deschis si mai mult catre Dumnezeu, sa il regasesc si mai mult in mine, si sa il onorez prin fiecare barbat din viata mea.
Aleg sa ma abonadonez in adevar si iubire!
Cu drag de NOI, Ely
