Atunci când suntem încă prinși în planul materiei, în 3D, mintea ne ține foarte legați de preconcepții, prejudecăți, în judecata, în rușine, în multe credințe limitative, în multe frici. Totul se întâmplă la nivel subconștient, iar noi știm deja ca subconștientul este cel care ne conduce în proporție de 95%, dacă nu chiar mai mult.
În principiu, se spune ca nu știm decât 1% din ceea ce suntem.
Cu cât ne ținem legați de vechile povești pe care ni le tot repeta inconștientul, cu atât mai mare se simte greutatea în viața, blocajele, fricile, neasumarea, îndepărtarea de calea sufletului.
Este necesara moartea, pentru a reNAȘTE. Cu cât ne sperie mai tare cuvântul "moarte", cu atât mai puternice sunt atașamentele de lumea materiei, și de ceea ce mintea deja știe. Doar că ceea ce mintea știe despre tine, acela NU ești tu! Este o proiecție a ta, este o carcasa cu care te-ai identificat din ceea ce ți s-a spus, ai crezut, ai perceput că ar trebui sa fii. Și sunt multe astfel de carcase.
Moartea samanica inseamna transmutarea energiilor negative din mediul tau interior, din aura ta, inseamna eliberarea si revendicarea spatiului tau si a puterii personale, adica eliberarea sufletului de vechi structuri.
Îmi place să aduc în discuție frecvent ideea de "moarte", pentru ca am trecut de multe ori prin ea, inclusiv zilele acestea, înainte de Solstițiul de vara care se apropie. Cu cât te aprofundezi pe tine mai mult, cu curaj, cu cât descoperi mai mult despre cine simți cu adevărat ca ești tu, esența, cu atât "moartea" devine mai ușoară cu timpul, pentru ca inveti sa renunti cu mai multa ușurință la atasamente nebenefice.
Aici în planul materiei ne-am creat tot felul de atasamente, de la cele securizante, în relația cu parintii în copilăria mica, la cele dezechilibrate și care ne blochează în viața, cum ar fi: atașamentele de durere, sau de suferința, de greutate în viața, atasamente de oameni, de locuri, de a face, atasamente de bani, de bunuri, de emotii de victimizare, atasamente de mâncare...
Acestea nu ne dau voie să ne descoperim pe noi, și să ne aliniem cu cine suntem meniți sa fim aici si acum.
Imaginează-ți un atasament puternic de tata, care, adus în relația de cuplu printr-o proiecție inconștientă asupra partenerului, te ține tot timpul în rolul de "fetita " care cere aprobare, are nevoie de confirmări, și nu își asuma deciziile. Aici femeia adulta este în rolul victimei, care "nu poate", ea "nu are voie"; tradus în planul conștient suna cam asa:
" nu am timp pentru mine acum, nu pot lăsa copiii singuri... și soțul meu a zis...."
"trebuie sa-mi întreb soțul, eu nu am bani "
"trebuie sa-l întreb, doar nu decid eu singura ".
"Victima", fetita care nu poate decide pentru ea, pentru ca si-a cedat în trecut tatalui /mamei dreptul de a decide pentru propria-i viața, poate trece cu ușurință în rolul "abuzatoarei ", acuzând acum partea care decide pentru ea: "eu niciodată nu pot face nimic!", "de ce trebuie să-ți cer ție aprobarea?" când de fapt din inconștient și la nivel energetic ea asta transmite: eu nu sunt capabilă sa decid pentru mine, decide tu, Tată/ Mamă!
Ceea ce ne duce la următoarea concluzie: partenerul nu este de fapt partenerul tău, ci este mama sau tata, după caz.
Revenind la moarte, cum este văzută ea în samanism, avem nevoie sa lăsăm sa moară părțile vechi din noi, structurile vechi, sa schimbam tipare invizibile care ne țin însă înlănțuiti, pentru a crea spatiu.
După moarte vine renașterea, și nu se poate altfel.
Moartea se simte uneori coplesitoare, ne vin în fața frici pe care le știam și pe care nu le știam, și ceea ce avem de făcut este să le infruntam! Avem de stat fața în fața cu ele, pentru a alchimiza și pentru a transcede.
Moartea te pune fața în fața cu toate fricile ce le porți, fie ele ale tale sau nu, sunt în spațiul tău, în celulele tale, te-ai identificat cu ele deja.
Asta este povestea veche pe care ti-o repeți și care crezi ca ești tu, toate aceste frici.
În moartea mea cea mai recenta, mi-am văzut si simtit visceral o frica de singurătate. Mintea ar fi vrut să fuga în toate direcțiile, dar am ales să stau acolo cu frica.
Ceea ce a urmat în călătoria mea, în stare meditativa, este dincolo de cuvinte: am văzut separarea primordială dintre masculin și feminin; am simtit visceral prăpastia care ne-a despărțit demult; am simțit insingurarea femeii, i-am văzut lacrimile și le-am simtit fierbinți pe obrajii mei; i-am auzit urletul de disperare, de singurătate, de separare, de furie, de deznădejde, și l-am simțit înăuntrul meu; nu se poate explica acel urlet; și am simțit în inima mea lanțurile vechi și grele, ruginite ale vechii povești ancestrale și colective de separare, o poveste de când lumea și dinainte de ea....
Apoi în propriul meu proces s-au făcut eliberarile și alchimia atât de necesare, și am simtit cum spațiul meu reînvie și mai mult, se creează și mai mult spațiu, s-a simțit eliberarea în corp, și în toate punctele energetice principale.
Procesul am simțit ca începe după retreatul din care m-am întors, în care am ghidat și susținut femeile atât de magic!
Pentru că pentru fiecare dintre noi are loc propria moarte și renastere, de câte ori este necesar pentru pentru a ne reaminti cine suntem, pentru a ne asuma viața, pentru a ne reaminti esența pură ce suntem, și pentru a ne asuma viața.
Toate aceste morți ne imputernicesc, pentru ca renunțăm rand pe rand la atasamente care ne dictau cum sa fim, care ne limitau, ne condiționau.
In procesele samanice pe care le ghidez, lucram la nivel profund, transgenerațional, și acest proces al morții este inevitabil. Se regăsește în fiecare proces susținut de mine.
Pentru că fără a lăsa să moară vechiul, nu putem avea spațiu pentru "noul" susținător și cel mai benefic nouă acum.
Dar ceea ce urmează, spațiul pentru a primi iubirea necondiționată, pacea, claritatea în alegeri, reconectarea cu esența care ești, merită din plin fiecare moarte.
