Odata cu trezirea in spirit a multora dintre noi, in urma cu cativa ani, odata cu acest val energetic sustinator care ne-a trezit la curiozitatea despre sine, despre viata, despre faptul ca suntem mai mult decat aceste corpuri fizice, multi dintre noi au inceput sa inteleaga modalitatea prin care religiile au fost principala dominatie a mintii umane, care a tinut-o supusa, umila.
Oamenii au crezut prin ceea ce religia a propagat ca sunt mici, neinsemnati, nedemni de iubirea divina, si-au pierdut increderea in ei total, au permis pareri, conducere si influenta doar din exterior, uitand de interiorul lor.
Acest lucru se traduce prin deconectarea de sine (de Sinele Inalt) de suflet, de esenta divina.
Li s-au inradacinat atat de adanc credinte care le-au limitat cresterea, evolutia, acceptarea si iubirea de sine, pentru ca acestea le-au vorbit despre sacrificii, despre o trebuinta de a fi demn sa fii iubit de D-zeu, despre pedeapsa divina, daca gresesti. Toate s-au transmis din generatie in generatie, formand trauma multigenerationala.
Dupa mine, si imi asum aceasta declaratie curajoasa, religia este cea care ne-a facut sa credem ca suntem defecti, si sa ne indepartam de acceptarea de sine, de iubirea de sine, in esenta, a condus la indepartarea de esenta divina creatoare.
Iar acum, cand omul a inceput sa caute, sa simta alte adevaruri decat ceea ce stia pana acum, dupa ce lumea ce o cunostea a inceput sa moara, si a durut groaznic aceasta moarte, a cazut castelul de carti de joc construit, si omul NOU a inceput sa se regaseasca cu Sinele sau inalt, sa se reconecteze cu inima, cu simtirea, cu empatia, cu compasiunea, cu sufletul sau.
A inceput sa se trezeasca din uitare, si sa isi constientizeze puterea de Creator, si de co-creator.
A inceput sa ia decizii care l-au dus catre a materializa cu mai multa usurinta, si la a manifesta constient, a inceput sa fie raspunzator pentru faptele lui, pentru viata lui, sa isi asume mai mult.
Acum, daca ceva ii merge sau nu-i merge asa cum isi doreste in viata lui, nu mai are pe cine sa dea vina, pentru ca el este acum constient, asumat, si stie ca de el depinde totul.
Oare?
Nu este aceasta o presiune mult prea mare, pe umerii nostri?
Am trecut de la obedienta, supunere oarba, si neincredere de sine, la a avea atat de multa putere, care vine si cu multa responsabilitate, si cu foarte multa asumare a tot. Si cati dintre noi suntem capabili sa fim chiar atat de responsabili, zi de zi, pentru toate alegerile dintr-o zi, de la alimentatia ce o alegem pentru copii, pana la educatia ce o asiguram copiilor, de la deciziile si alegerile de business, de job, pana la cele in maniera de relatii, prieteni, prietenii copiilor, relatia de cuplu?
Pentru ca nici viata nu ne face alegerile mai usoare, avand la dispozitie atata diversitate acum, si tot de noi depinde si aici sa ne simplificam totul.
Asta este una dintre lectiile vietii, sa invatam sa alegem prin simtirea si ghidarea interioara, sa simtim mai mult in corpurile noastre, sa fim cat de constienti putem, sa observam, sa ne observam cat de mult putem, pentru ca astfel ne facem viata si alegerile mai usoare.
Dar, dincolo de asta, senzatia mea de ceva vreme, dar pe care abia acum reusesc sa o astern in cuvinte, este ca trecem cu pasi repezi la extreme, de la obedienta si supunere, la individualism si separare.
Pentru ca ne separam de semeni, crezandu-ne mai evoluati, uitand ca noi suntem de fapt, EI.
Ca ei sunt de fapt, NOI, intr-o alta forma a materiei, dar ca la nivel de suflet, la nivel energetic suntem toti UNU.
Uitam de fapt ca fara EI, fara toti ceilalti, nu ne cunoastem pe noi, nu ne putem vedea tot timpul pe noi cine suntem, cat de mult am evoluat.
Prin ei toti din afara noastra ne vedem, incepem sa ne accceptam, sa ne iubim mai mult, vedem cat mai avem de lucru la noi insine.
S-a accentuat mult in ultima vreme alegerea de sine, dar imi pare ca omul trece de la a se alege pe sine, cu adevarat la egoism, si la a nu-i mai pasa de celalalt.
Si vin aici cu un articol scris dintr-o simtire foarte inalta, care imi va completa ideea, despre ce inseamna a darui.
A fi TU, doar tu si numai tu, totul despre tine, imi pare ca incepe sa fie inteles si integrat un pic dezechilibrat, ceea ce evident ca duce la dezechilibre mari la nivel global.
Dar este adevarat si ca omul are nevoie sa experimenteze, si in general noi oamenii mergem mult pana la extreme, abia apoi alegem sa schimbam din nou macazul.
Insa simtirea mea din ultima vreme este ca, daca religia da, ne-a tinut in frica si supunere, si departe de a ne constientiza si reaminti puterea personala si de grup, la nivel colectiv, spiritualitatea inteleasa gresit ne conduce pe o panta abrupta a indiferentei de semeni, a separarii, si a super puterii, care duce la foarte multa responsabilitate pe umerii nostri, mult stres, pentru ca de fapt nu suntem singuri, nu noi luam toate deciziile.
Altfel nu am mai primi ghidare, altfel nu am mai simti, primi, niste idei super valoroase care ne ajuta. Altfel nu am simti si primi sustinere, ghidare si ajutor, prin oameni. Altfel nu ar veni catre noi, cele mai potrivite mesaje, atunci cand avem nevoie sa ne ridicam. Altfel nu ne-am simti atat de bine, de sustinuti, si de confortabil, de in siguranta, alaturi de oameni. Ca si oameni treziti in spirit, constienti si asumati, avem nevoie sa simtim dincolo de frici si limitari, sa simtim adevarul de dincolo de mintea fizica.
Cred ca asta este asumarea de fapt. Asumarea a ceea ce SUNTEM dar si asumarea ca nu putem TOTUL.
Dumnezeu, Universul ne vorbeste, ne sustine, ne arata cat de mult ne iubeste si ne vrea bine, prin oameni.
Si aici intervine simtirea fiecaruia, dusa, in functie de cat de mult lucreaza fiecare cu sine, dincolo de toate religiile.
Asta nu cred ca ne face neputinciosi, ci ne face putin mai smeriti, recunoscatori pentru ce suntem, ce avem, ce primim si ce putem oferi la randul nostru, constientizand ca suntem parte dintr-un INTREG, si ca toti suntem Dumnezeu, toti impreuna, si fiecare dintre noi. Fiecare om ce ne iese in cale, este expresia lui Dumnezeu in materie. Daca respingi acel om, respingi de fapt pe Dumnezeu, Creatia, te crezi mai bun... te respingi insa de fapt pe tine, parti din tine pe care nu le accepti si nu le poti iubi inca. Si este ok, doar accepta asta, nu o nega, nu o ascunde, nu incerca sa treci peste ea superficial, fortat, pentru ca nu asa fucntioneaza. Este un proces, acela al acceptarii totale de sine, al iubirii de sine.
Impreuna suntem mai puternici, si impreuna suntem de fapt schimbarea pe care ne dorim sa o vedem in lume!
Iar noi toti, in acest impreuna, dar si fiecare in parte, simt eu ca suntem ghidati de o forta superioara care ne-a creat si care este parte din noi si noi din ea, dar nu noi singuri facem totul. Acela este egoul care crede asta, si vrea asta.
Cand trecem dincolo de el, simtim de fapt energia in care avem nevoie sa ne predam uneori, cand in acest corp uman, cu toata puterea constientizata, ne simtim coplesiti, si simtim ca e prea mult pentru noi.
Atunci le incredintam divinului, Universului, Creatiei, Creatorului, Sursei pe toate, ne incredintam pe noi, accesand acea constiinta inalta a smereniei, a iubirii profunde, a compasiunii.
Asta cred eu ca este adevarata putere. Dar si aici avem de lucru, pentru ca desi constientizat acest lucru, tot mergem in extreme, in alte directii, si uitam.. dar revenim, ne reamintim, ghidati de spiritul nostru, si de suflet. Pentru ca avem nevoie sa le experimentam, ca sa le integram cu adevarat.
Care este parerea ta despre subiect? Ma intereseaza.
Multumesc ca ESTI. Multumesc ca SUNTEM, si CRESTEM IMPREUNA.
Cu iubire, Eliza
